După cele trei cărți ale Eseurilor în tălmăcirea lui Vlad Russo, volumul de față încheie publicarea la Humanitas a operelor lui Michel de Montaigne în traducere românească. El este alcătuit din Jurnalul de călătorie în Italia prin Elveția și Germania (1580–1581), scriere de mare interes pentru cunoașterea lumii europene de la sfârșitul Renașterii, și din cele 38 de scrisori rămase de la Montaigne – printre care cea către tatăl său despre moartea lui Étienne de La Boétie și cea adresată regelui Henric IV, adevărat testament politic al autorului. Este o întregire fericită a portretului pe care Michel de Montaigne și-l face în fiecare pagină a Eseurilor.
„Lectura Jurnalului de călătorie este o bucurie perpetuă, fiindcă Montaigne stă cu ochii larg deschiși ațintiți asupra lumii. Lăsând deoparte o posibilă ambiție diplomatică și speranța într-o vindecare a litiazei lui renale, o explicație a călătoriei pare să țină de curiozitatea lui Montaigne pentru situația religiilor și a coabitării lor în țările de limbă germană. Astfel, cu mai mulți sorți de izbândă decât ipotetica misiune diplomatică și iluzoria și frustranta cură termală, unul dintre scopurile lui Montaigne, afirmate chiar de el, era umblatul, hoinăreala, plimbarea animată de curiozitatea pentru alte moravuri, practici religioase, obiceiuri alimentare și deprinderi de a mânca. Rezultă de aici o culegere vie de observații uimitoare despre natură, arhitectură, locuințe, oameni, obiceiuri, credințe, mâncăruri. Făcute cu deplină libertate. Călătorul se dovedește atent la tot ce intră în alcătuirea „condiției umane“, iar călătoria sa dezvăluie felul în care ne putem bucura de lume.“ — ANTOINE COMPAGNON, membru al Academiei Franceze
„Ca să scape de tot ce-l apasă, Montaigne călătorește și, de-a lungul drumului, devine pildă de libertate. Nu-l interesează curiozitățile turistice, atenția îi e trezită de tot ce este diferit. Dimpotrivă, când locul e foarte cunoscut preferă să-l ocolească, fiindcă prea mulți l-au văzut deja și l-au descris înaintea lui. Vrea să poată judeca fără prejudecăți. Ca în atâtea alte lucruri, Montaigne ne învață să și călătorim. Bucuria lui supremă este să vadă oameni, pretutindeni, mereu alți oameni și alte obiceiuri. E veșnic în căutarea lor, în toate clasele sociale. Se străduiește să afle ce pasiune are fiecare – astăzi i-am spune «hobby». În ochii săi tot ce e natural e o curiozitate.“ — STEFAN ZWEIG
Ilustrația de pe copertă: Europa Regina, Sebastian Münster, Cosmographia universalis (ediția 1570)
MICHEL DE MONTAIGNE s-a născut în 1533 în castelul cu același nume aparținând familiei, din regiunea Perigord, aflată în sud-vestul Franței. Era gascon așadar și – cum altfel? – extrem de mândru de originea sa, fără a-i ignora cusururile. Primii ani i-a petrecut pe domeniul familial, bucurându-se de o educație cum în Franța nu se mai văzuse pană atunci: tatăl lui i-a pus un preceptor german care, neștiind limba franceză, i-a vorbit numai în latină, astfel că învățăcelul a ajuns s-o cunoască ca pe o limbă maternă. A urmat apoi cursuri de drept la Toulouse și a audiat prelegerile unor savanți ai vremii la Paris. Era deci menit unei cariere de înalt funcționar, și a și ocupat diferite posturi în administrația orașului Bordeaux.
Dar singurul lucru pe care l-a socotit demn de reținut din toată acea vreme a fost întâlnirea din 1558 cu Etienne de La Boetie – de care-l va lega o prietenie legendară, întreruptă brusc de moartea prematură a prietenului, pe care a plâns-o cu un patetism reținut pană la sfârșitul vieții. Nimic de mirare așadar că în 1571 se retrage din toate funcțiile publice și se dedică unui gen literar născut din mintea lui, precum Athena din capul lui Zeus înarmată din cap pană în picioare: Eseul. De-aci înainte, viața lui se va învârti permanent în jurul Cărții pe care o scrie și rescrie neîncetat, vreme de peste două decenii. Cu două pauze revelatoare: o călătorie în Italia, prin Elveția și Germania, despre care ne-a lăsat un jurnal extrem de viu, și alegerea în două rânduri în postul de primar al orașului Bordeaux. Nimic nu-l mai putea îndepărta însă acum de Cartea lui, care topea întreaga experiență trăită de autor, cu ochii larg deschiși, în frămantatele vremi ale Războaielor Religioase și în efervescența fără egal a culturii umaniste. A publicat din ea trei ediții în timpul vieții sale – încheiată în 1592 –, completand-o și revenind mereu asupra fiecărei fraze, sfarșînd prin a lăsa posterității o carte care nu încetează să uimească prin cruditatea cu care observă lumea și, mai ales, pe sine.