Ca urmare, ce este acel punct enigmatic spre care Miłosz a arătat (mental) cu degetul? Acest punct, extrem de important, încât a fost nevoie să-și îndrepte de-a dreptul atenția, și în același timp greu de numit, încât poate fi definit doar cu un pronume demonstrativ? Și mai departe: folosirea acelui pronume exprimă neputința celui care îl descrie? Ceea ce ar fi cu atât mai surprinzător, cu cât, după cum se știe, Miłosz este un maestru în redarea limpede a concretului. În aparență, răspunsul este ușor: titlul Acel ceva îl poartă în volum poezia care descrie variate ipostaze ale suferinței umane: singurătatea celui fără cămin; spaima omului hăituit ca un animal; paralizarea generată de imagini ale mizeriei, îmbătrânirii și bolii; durerea produsă de pierderea persoanei dragi; disperarea în fața morții implacabile.
Aleksander Fiut
Pe măsură ce înaintează în vârstă, Czesław Miłosz renunță la prozodia clasică în favoarea versului liber și a unor forme „mai încăpătoare”, în care predomină tonalități purificatoare, esențializate, ca urmare a unor profunde trăiri și reflecții asupra vieții și a morții.
Adept al axiologiei înrădăcinate în creștinism, poetul nu trece peste dramatismul condiției umane. Manifestă o atitudine umanistă, în pofida scepticismului care îl năpădește deseori.