Arthur și Maya nu sunt Daphnis și Cloé, nu sunt nici Tristan și Isolda, nici Abélard și Héloïse. Dar, bineînțeles că sunt. Pentru că sunt Orfanul și Iluzia, Animus și Anima, Reprimarea și Disocierea, Transferul și Contratransferul. Așa se întâmplă când o psihanalistă, eseistă și poetă pornește să scrie un „fantasy” poetic care poate fi, în același timp, și o parabolă psihanalitică și o meditație anistorică/postistorică asupra perechii într-o lume etern cataclismică.
În orice termeni am alege să citim fabulosul discurs poetic de față, el ne va trece — mă tem că fără compasiunea terapiei, dar cu frumusețea intenției reparatoare — prin cercul de foc al întrebărilor care ne preocupă dintotdeauna: ce se întâmplă cu Sinele și ce se întâmplă cu dragostea unei ființe care poartă în ea codul autoanihilării.