Pornind de la un discurs estetic intimist, dar centrat pe tema relației eului cu cotidianul, poetul construiește de mai bine de patruzeci de ani o meditație asupra fisurii între subiectivitate și ceea ce el însuși a numit „adevăruri colective”. O operă deschisă cu aspirație spre mulțimi, care să se conecteze cu cei din stradă, într-o vreme în care tradiția oralității a dispărut în marasmul culturii mulțimilor și a suprainformației mediatice. – Juan Carlos Abril
Stau așa, așezat în fața nopții mele ca un paznic de muzeu. Nimeni nu trebuie să se apropie de opera fricii sau a curajului, nimeni nu poate strica tabloul iubirii, pânza înfrângerii misterioase. Noaptea mea. Nu vreau să vină să mi-o ia. Poezia a murit și viața e așa. Mă refer la viața fără origine, la fotografiile care nu se vor îngălbeni pentru că au pierdut noțiunea timpului și demnitatea de-a îmbătrâni. Mă refer la nudurile care încetul cu încetul se-ndepărtează de Venus sau de Sf. Sebastian. Este doliul meu. Dispar podurile, autoportretele, cruciații, dejunurile la iarbă verde, petele de culoare, femeia citind la lumina unei ferestre. Dar eu sunt aici, îmi veghez muzeul, încerc să păstrez formele, să salvez conținuturile, cer răbdare la naufragiul plutei. Este doliul meu, am doar un doliu, doliul meu. Vreau doar ca noaptea să imobilizeze totul. Vreau să închidă ușile nefericirii. Refuz fatalitatea, chiar dacă ochelarii mei și-au pierdut dioptriile, iar prietenii mei căsniciile. – „XII”, Luis García Montero
Luis García Montero (n. 1958, Granada) este un prestigios poet, eseist și prozator spaniol. În prezent, activează ca profesor de literatură spaniolă la Universitatea din Granada. A primit numeroase premii, dintre care enumerăm Premiul Federico García Lorca (1980), Adonais (1982), Loewe de Poesía (1993) și Premiul Poetas del Mundo Latino (2010) pentru întreaga sa activitate. Cărțile sale au fost traduse în franceză, engleză, italiană etc.
Poezia a murit, spune. Un ecran de televizor repetă mereu același
lucru. Unsprezece secunde, ca un endecasilab și pare deja o știre
veche. Vântul și imaginile lui sunt o formă de repetiție. Poezia a
murit, spune.
Cade ploaia în afara anotimpurilor, fără rana timpului, peste cufărul
orașului, peste amintirile și cearșafurile iubirii fără speranță.
Poezia a murit, e o știre. Cadavrul poate fi văzut în timp ce lumea
fuge de ea însăși, privește în altă parte, evită să răspundă, iar cerul
de culoarea alcoolului alterează ecranul. În spate se vede rămasă
o femeie căreia i se înmoaie picioarele. Poezia a murit, spune.
Am fost de multe ori la cârciuma în care ea îi servea pe alții cu
cafea în diminețile de iarnă și cu alcool, în serile fără ieșire. Am
fost cu ea, m-am pătat de șorțul murdar al compasiunii. Acum
moartea ei mă face să sufăr, tac și mă simt mai singur. Momentul
acestei clipe e greu, iar pereții casei sunt reci.
(Luis García Montero, fragment din volumul Baladă la moartea poeziei/ Balada en la muerte de la poesía)