Farmecul şi singularitatea povestirilor rămân intacte la schimbarea perspectivei de lectură de după 1989, dar la prima publicare în România, în 1990, a Bisericii negre, această carte-mit, cu puternicul ei mesaj subversiv, e recuperată ca document al unei realităţi presupus defuncte, ca reper absolute în istoria unui gen literar la noi – utopia neagră – şi abia apoi îi sunt evaluate împlinirile sau ratările estetice. Cu o „melancolie exasperată“ ori doar cu rece inteligenţă detectivistică, cititorul postdecembrist poate stabili analogiile: puzderia dulapurilor roşii face trimitere la culoarea partidului unic, limbajul cerşetorilor e făcut din stereotipiile îmbrăcate în haina preţiozităţii, care au asfixiat relaţiile umane câteva decenii, cartea mică de buzunar pe care oamenii sunt forţaţi să o accepte nu prea ascunde carnetul de partid, mizeria vestimentară şi alimentele pe care groparii le aduc de-acasă, „felii mari de mămăligă rece cu marmeladă de dovleac“, vorbesc despre o lume căreia i-a fost furată demnitatea, „bustul unui bătrân cu mustăţi enorme“, adulat în cele mai deşănţate forme, n-are cum să nu amintească de cultul lui Stalin, finalul, ce pare al unui Caragiale tragic - modificare fără să se schimbe nimic -, nu poate să nu evoce schimbul generaţiilor comuniste Dej-Ceauşescu.
CRINA BUD