„Pe 12 august 18…, exact la trei zile după aniversarea mea, cînd împlinisem zece ani şi primisem nişte daruri minunate, Karl Ivanîci m‑a trezit din somn la şapte dimineaţa, dînd chiar deasupra capului meu cu un plici – un băţ cu fîşii de hîrtie cerată – după o muscă. Lucru pe care l‑a făcut cu atîta neîndemînare, încît a nimerit iconiţa îngerului meu, agăţată pe tăblia patului de stejar, iar musca omorîtă mi‑a căzut drept în cap. Mi‑am scos nasul din plapumă, am oprit cu o mînă iconiţa care încă se legăna, am azvîrlit musca moartă pe jos şi, măcar că aveam ochii cîrpiţi de somn, i‑am aruncat o privire supărată lui Karl Ivanîci. Dar el, în halatul lui vătuit, pestriţ, încins cu un brîu aşijderea, cu scufia lui împletită, roşie şi cu ciucure şi cu cizmele moi din box în picioare, şi‑a văzut mai departe de treabă, umblînd pe lîngă pereţi, chitind şi pocnind muştele…”
Lev Nikolaevici Tolstoi (1828‑1910) – celebru scriitor rus, autorul unei opere în care individualul şi naţionalul capătă dimensiuni universale. Începînd cu trilogia autobiografică scrisă în perioada 1852‑1857 şi alcătuită din romanele Copilăria, Adolescenţa şi Tinereţea, sondarea „fluidităţii” universului interior şi a temeiurilor morale ale omului a devenit principala temă a operelor sale. În nuvela Cazacii (1863), eroul, un tînăr aristocrat, redescoperă bucuria comunicării cu natura, viaţa firească şi integră a omului simplu. Capodopera Război şi pace (1863‑1869) zugrăveşte viaţa întregii societăţi ruse în perioada războaielor napoleoniene; evenimentele istorice şi interesele personale, căile de autodefinire a personalităţii şi spontaneitatea vieţii populare sînt prezentate drept componente echivalente ale existenţei natural‑istorice. La sfîrşitul anilor 1870, scriitorul trece printr‑o criză spirituală amplificată ulterior de ideea desăvîrşirii morale şi a „simplificării” (care a dat naştere doctrinei şi mişcării „tolstoismului”) şi întreprinde în operele sale o critică din ce în ce mai accentuată a instituţiilor birocratice, a statului, a bisericii (în 1901 a fost excomunicat din Biserica Ortodoxă Rusă), a civilizaţiei şi culturii, a întregului mod de viaţă specific „claselor cultivate”: romanul Învierea (1889‑1899), nuvela Sonata Kreutzer, dramele Puterea întunericului (1887) şi Cadavrul viu (1900). De asemenea, interesul său se îndreaptă spre temele morţii, păcatului, căinţei şi renaşterii morale, în jurul cărora sînt construite nuvelele Moartea lui Ivan Ilici (1884‑1886), Părintele Serghi (1890‑1898) şi Hadji‑Murat (1896‑1904).