De la începutul secolului XX până în anii 1930, filosofii au pus conceptul de empatie la baza unor reflecții care merg de la morală la psihologie, de la estetică la economie.
Astăzi, ca un râu subteran, empatia reapare în dezbaterea științifică și se numără printre preocupările tuturor, nu numai ale filosofilor și psihologilor, ocupând un loc de cinste în sfera neuroștiinței, gata să orchestreze un dialog între trecut și viitor.
Ceea ce reiese din acest dialog constituie o imagine neașteptată: „empatia“ este, de fapt, un set de mecanisme și de procese mentale foarte diferite, iar empatia ca atare nu este un obiect științific unic.
În Creierul empatic nu vom descoperi „mecanismul“, ci „mozaicul empatiei“, adică acel set de mecanisme care, în mod independent, contribuie la toate fenomenele pe care, atât în interacțiunile de zi cu zi, cât și în ficțiunea artistică, le definim cu termenul „umbrela empatiei“. Călătoria de la cognitivism la teoria simulării, de la descoperirea neuronilor-oglindă la mecanismele interacțiunii primare nu poate fi decât fascinantă.