Cioara se pare că e unica ființă care ne poate privi pe noi, oamenii, de sus, cu o oarecare înțelegere și, vreau să cred, cu o doză de ironie păsărească.
Stăpânii de pisici ar putea afirma că simt aceeași atitudine din partea micilor feline domestice. Doar că ciorile ne văd global, ne văd colectiv, în afara confortului nostru casnic. Ele privesc agitația lumii şi traseele noastre în tot haosul ordonat care ne caracterizează.
Cioara e pasărea care desfide omul ca nicio altă vertebrată sălbatică. Nici măcar câinii vagabonzi nu au tupeul și dibăcia unei ciori de oraş. Şi numai ciorile obişnuiesc să stea pe crucile de cimitir, urmărind drumul nostru final, în ţărână, ca un gest al unei persiflări pe care o încasăm postum din partea lor.