„Ca si marele sau model (E. Lovinescu), urmasul si luminosul exeget al Scepticului mantuit, are darul formularilor pregnante si al patrunderii in mijlocul fenomenului literar, intr-un cuvant, al intuitiei critice, lucide si elegante, de o aleasa urbanitate […]. Lovinescu ar fi citit cu pasiune "Scriitori romani de azi", si ar fi vazut in Eugen Simion un al doilea urmas al sau, numai cronologic vorbind, dupa Pompiliu Constantinescu. Este supremul elogiu ce i se poate aduce intr-o viziune panatheneica, de succesiunea generatiilor si de cei mai alesi lampadofori.” (Serban CIOCULESCU)
"E. Lovinescu este, nu mai incape vorba, un mare critic si, fara a cauta solemnitatea cuvintelor, sa spunem ca un spirit in care sa se intalneasca o atat de mare iubire cu o mai dreapta si inteligenta cruzime fata de literatura, cultura noastra n-a mai avut." (Eugen SIMION)
Fragment din volum:
„CAPITOLUL IV
MUTATIA VALORILOR ESTETICE
1. Sincronismul nu e unicul criteriu de apreciere in critica lui Lovinescu. El permite o situare ideologica a operei, dar nu explica valoarea si originalitatea ei estetica. Sunt, atunci, alte cai de a ajunge la inima operei literare; nu inainte insa de a defini conditiile ei estetice generale. Orice judecata critica implica, in fond, o intelegere speciala a artei si, fara a crede in posibilitatea unei stiinte a esteticii, Lovinescu formuleaza in repetate randuri opiniile sale in aceasta problema, sistematizandu-le, in cele din urma, in volumul al VI-lea al Istoriei literaturii romane contemporane (1929).
E surprinzator sa afli, aici, un estetician care se ignora. Impresionistul, iritat de constructiile „Domnului Sistem", are nu numai placerea de a disocia in zonele infinitezimale ale operei, dar si pe aceea de a teoretiza si sistematiza. Ea apare chiar in Pasi pe nisip, scriere diletantica si nu prea. Incercarea e, aici, de a impaca dogmatismul estetic maiorescian cu relativismul criticii impresioniste ostila, de regula, ideii de a aplica artei metodele stiintelor pozitive. Terenul posibil de intalnire e ideea de autonomie a esteticului, pusa insa cu timiditate. Criticul are aerul ca accepta pe Taine (Teoria mediului si literatura noastra), desi, in fond, punctul lui de vedere este altul. Nu crede in determinismul social (prima libertate pe care si-o ia!) zicand ca „adevaratul determinism e acel al talentului". Nu respinge, apoi, ideea ca opera literara reflecta o realitate specifica: introduce insa rezerve care-l separa de localisti si, in genere, de toti cei care vad in literatura o imagine nemijlocita a mediului si a momentului istoric. In ce chip? „Artistul — zice el — este, deci, oarecum focarul unei oglinzi, in care se concentreaza caldura intregii societati". Exemplifica prin Byron si Musset, autori de literatura sentimentala si satanica, reprezentativa pentru starea de spirit romantica.”
