De-a lungul veacurilor, omul a cautat ceva dincolo de sine, ceva dincolo de bunastarea lui materiala: ceva pe care il numim adevar, Dumnezeu sau realitate, ceva in afara timpului, ceva care sa nu poata fi tulburat de imprejurari, de gandire sau de coruptia omeneasca. Omul si-a pus dintotdeauna intrebarea: „Ce rost au toate astea? Are viata vreun inteles cat de mic?".
Azvarlit in imensa confuzie generata de conflicte, revolte, brutalitati, nesfarsite razboaie religioase, ideologice, nationale, el se intreaba cu un sentiment de adanca si durabila frustrare: ce este de facut, cum se poate iesi din toate acestea, ce inseamna viata, si daca exista ceva dincolo de ea? Si negasind acel lucru de nenumit, cu o mie de denumiri, pe care l-a cautat intotdeauna, omul a recurs la credinta – credinta intr-un salvator sau intr-un ideal –, insa credinta naste necontenit violenta. In aceasta neincetata lupta pe care o numim viata, noi incercam sa stabilim un cod de comportament adaptat societatii in care am fost crescuti, fie ca este vorba de o societate comunista, fie ca este o asa-zisa societate libera.
Noi ne supunem anumitor reguli de conduita, considerandu-le ca o parte din traditia noastra. Privim mereu catre altcineva ca sa aflam care conduita este buna sau rea, care mod de gandire este corect sau gresit si, conformandu-ne acestui model, conduita si gandirea noastra devin mecanice, raspunsurile noastre devin automate. Dar nu vom afla niciodata noul pana cand nu vom invata cum sa ne eliberam de povara trecutului, de povara cunoscutului.