File de adio

Stau la lecția de algebra și mâ gândesc la veșnicie. Creta dintre degetele lui Kant se zbate pe întinsul tablei, càutând sà ne facâ pe toti de râs. Închipuiti-vâ, în spatele lui Kant pirotește o clasâ întreagâ de deștepți, cu vreo trei eminenti printre ei, și toti au venit la liceu cu problema nerezolvatâ.

Unii sunt gata sa intre în pâmânt de rușine și necaz. Eu, bineînteles, nu reacționez. Kant și-a aruncat privirea printre rândurile de bànci și, nu se știe de ce, și-a oprit-o asupra mea. Nu mà taie capul de ce m-a țintit anume pe mine. Știm amândoi cá luminata mea minte are alergie pentru tôt ce e légat de matematici.

Și cu tóate astea, Kant mâ simpatizeazà. Printre áltele, Kant e porecla profesorului nostru - Constantin Anton. O știe, dar ca un om de treabà ce este, nu se supàrâ. Își cunoaște obiectul și își câștigà cinstit bucâtica de pâine. Cred câ numai exagerata lui modestie l-o fi încurcat sa aleagâ o altà cariera.

Asadar, privirile ni s-au încrucișat pașnic și Kant a întrebat eu glas blând:

- Și tu, Mugur, ai chinuit nevoia asta de problema?...