„Au trecut 12 ani de la ultimul volum al lui Emanuel Guralivu, care a rămas în esență tot «un boxer cu pumnii fragili». Numai că acum poetul revine complet matur, capabil să-și transforme vulnerabilitatea în tactică de investigare analitică a sinelui și a lumii. Nu cred că există, de la Mircea Ivănescu încoace, poet care să fi transformat mai convingător discreția în principiu creator.
În loc de retorism – lapidaritate și estetizare, în loc de lozinci și prefabricate ideologice – fuga punitivă, à la Thoreau, în simplitatea frustă și profundă a naturii, în loc de emfază și consemnare denotativă a banalității vieții – ridicarea la exemplaritate și simbol, în loc de romgleză și limbă de pal – un limbaj-sinteză, carnal și totodată estetizat.
Poezia lui Emanuel Guralivu s-a esențializat, amintind, prin precizie și forța de sugestie, dar și prin acuitatea privirii care despică realitatea până la nervuri, prin luciditate și, nu în ultimul rând, prin intransigența tăioasă a privirii întoarse către sine (ca într-un ritual de seppuku), de poezia niponă. în zori ca după un sfârșit de lume mi se pare nu numai cea mai bună carte a autorului, ci și una care clasicizează douămiismul, selectând numai grăuntele necesar din biografism, din minimalism, nu în ultimul rând din reacția subtilă față de falsitatea lumii contemporane și ridicând viziunile paradisiace, solipsiste, străfulgerările de fericire domestică, dar și crizele, spaimele, nevrozele, la nivel de parabolă apocaliptică.
E o carte de o delicatețe care nu este egalată decât de curajul de a contempla realitatea jupuită și de rafinamentul de samurai tandru & violent. ” (Bogdan Crețu)