Volumul al II-lea, intitulat în chip atât de sugestiv „Oamenii pământului”, tratează istoria românilor din intervalul cronologic de la retragerea aureliană (275 d.Hr.) şi până la anul 1000, incluzând ultima parte a procesului de etnogeneză românească şi primele secole de după aceea.
CAPITOLUL I BARBARII ŞI IMPERII
Apus, numai prin ultimul sfert al secolului al IlI-lea condiţiile contactului cu barbarii au fost deosebit de sălbatice. în sfărârnâturile de marmuri linse de flăcări, în obiectele mărunte făcute bucăţi, în grămezile de monede ascunse Jullian vedea grozăvia lor1. O oarecare ruralizare pare a se pronunţa şi în Galia însăşi. Se lucrează pământul ca la câmp înăuntrul zidurilor în secolul al V-lea.
Un fenomen asemănător se petrece tot atunci in Belgia, unde in calea francilor germani se îngrămădesc ruinele4 [1]. Tabloul pe care ni-1 prezintă istoricul modem al Galiei e al unei provincii fundamental ruinate in care s-au făcut în grabă sforţări desperate pentru a se întări măcar câteva cetăţi capabile de a rezista.
E aceeaşi operă care se face iot atunci pe malul drept dunărean, care n-a fost părăsii, al Scitiei Minore, la Ulmetum şi la odată strălucitoare cetate a istrienilor [2].
Şi Jullian observă şi altceva: Imperiul trece, de pe urma greşelilor sale, printr-o îngrozitoare criză care mănâncă oraşele. Le vedem puşti indu-se. fără nici o ameninţare străină, în nordul Italiei şi pe Adriatică. In ce priveşte Britania Mare, se crede astăzi că teribilele jâlanii retorice ale lui Nonnius şi chiar pesimismul lui Beda sunt exagerate. Spectacolul Daciei în momentul primelor năvăliri sc poate restitui deci prin cazuri asâmânăîoarc [3]. Astfel, se putea spune că, înainte de refacerea de către Iulian, Nicopolul lui August era în ruine: „prădate (locerae) casele nobililor, fără coperişuri forurile, totul era plin, după stricarea apeductelor, de murdărie şi praf. Atena însăşi „îşi pierduse orice îngrijire publică şi privată".