Timp de 10 ani Arnhild Lauveng a suferit de schizofrenie, fiind internată frecvent. Cartea de față oferă o rară ocazie de a intra în universul schizofreniei și a descoperi o lume suprarealistă, uneori plină de teroare, alteori plină de frumusețe, în care experiențele descrise sunt copleșitoare – pierderea identității, sentimentul de a fi controlată din exterior, relația cu vocile pe care le auzea și cu halucinațiile uneori terifiante. Când a fost diagnosticată cu schizofrenie, autoarei i s-a comunicat că va trebui să trăiască cu această boală toată viața. Azi se consideră „fostă schizofrenică”, nu mai are nevoie de medicamente și lucrează ca psiholog clinician. Deși critică de multe ori sistemul medical, autoarea atribuie revenirea ei treptată la sănătate personalului dedicat care a fost disponibil pentru a vorbi cu ea și a o vedea ca pe o persoană diagnosticată cu o tulburare, și nu ca o întrupare a unei tulburări.
"Tânjeam cu disperare după sânge, foc și balauri, dar mă găseam într o ceață tot mai deasă, așa c am început să mă zgârii până la sânge ca să simt că trăiesc și ca să mă conving că încă mi mai curge sânge în vene. Comunicam tot mai des cu Căpitanul și cu ceilalți, iar simțurile mele erau tot mai puțin demne de încredere, așa că mergeam la toaleta fetelor și mă luptam cu Căpitanul și cu lupii. Mă loveam peste față, mă mușcam de mâini și mă dădeam cu capul de perete ca să oblig vocile să tacă. Deși alegeam cabina de toaletă cea mai evitată și mai izolată, tot am fost descoperită în cele din urmă. Eleva cea silitoare se țicnise de a binelea.
Îmi era realmente dor de un prieten. De cineva care mă cunoștea și căruia îi păsa de mine pentru că îi plăcea ca, dintre toți, să fie cu mine, și de cineva care mă știa ca fiind Arnhild, și nu un diagnostic. Și mie îmi fusese dor de ea, ca om și ca personalitate, pentru că era exact așa cum era și nu putea fi înlocuită de nimeni alta și pentru că relația pe care o avuseserăm era a noastră și de aceea avea pentru noi o semnificație cu totul specială. Abia așteptasem să fim iar împreună. Însă tocmai de aceea era și mai greu s o întâlnesc, să fiu cu ea și, în același timp, să nu i fiu aproape. Faptul că eram împreună și, cu toate astea, nu ne regăseam, era mult prea greu de suportat."