Când ești răcit, iei aspirine, bei ceai, îți pui picături în nas și stai sub pătură, iar ca să știi că ți-a trecut și poți să pleci la săniuș cu prietenii tăi încerci să rostești, clar și fără poticneli, „Mama mamuților mahmuri nu spune miau-miau-miau“. Desigur, prima dată va ieși „mama mamițelor“, apoi „mama maimuțelor“, apoi „mama mâțelor“, dar într-un târziu vei rosti fără greș acest frumos exercițiu de dicție care dă și titlul unui volum de schițe al lui Mircea Sântimbreanu.
Criticii spun că este o izbândă a scriitorului, mare maestru al literaturii pentru copii și observator care descoperă, cu un ochi fin, întâmplări mărunte, drame și conflicte din lumea celor mici. Schițele din acest volum au fiecare câte un tâlc, sunt moralizatoare, dar nu te fac să te ascunzi sub pat de rușine dacă te recunoști în vreun personaj. Oricum te vei prăpădi de râs pe seama unor personaje fantastice precum broaștele vorbitoare, elefanții cu rochiță, berzele inoportune, vei zâmbi încântat de jocurile de cuvinte și vei accepta, fără rezerve, absurdul unor situații.
Așa este literatura, mai ales cea pentru copii! „Povestirile lui Mircea Sântimbreanu din Mama mamuților mahmuri deschid o poartă fermecată, de basm, a copiilor, a fetelor și a băieților care învață să privească lumea, să-i înțeleagă limbajul faptelor, al evenimentelor, să fie un magic tărâm unde povestea este pe de-a-ntregul rostită de o voce pură, cucerind prin sinceritate, prin transparența simbolurilor.
Mircea Sântimbreanu este înzestrat, și ne-a dovedit-o întotdeauna, cu arta de a se copilări frumos, de a-și lăsa sufletul să fie trăit, văzut de copii.“ Zaharia Sângeorzan, critic literar român. Mircea Sântimbreanu (1926–1999), scriitor, scenarist și editor român. A studiat dreptul și filozofia. A fost asistent la Drept, apoi, din 1952 până în 1960, profesor de istorie într-o școală din București. A avut funcții în sistemul cultural de dinainte de 1989: director general al Centrului Național al Cinematografiei, director în Consiliul Culturii, director al editurii Albatros, de unde a fost forțat să se pensioneze în 1985, fiindcă nu se mai bucura de încrederea regimului comunist. S-a remarcat ca autor de literatură pentru copii: Lângă groapa cu furnici (1964), Recreația mare (1965), Extemporale și… alte lucrări scrise (1963), Să stăm de vorbă fără catalog și Mama mamuților mahmuri (1980).