Un poem tulburător despre depresia mamelor şi efectele ei asupra copiilor, ilustrat senzaţional
„Mi-ar fi plăcut să fi citit asta când aveam 14 ani. Şi mai ales mama mi-ar fi plăcut s-o citească” a spus cineva care a văzut textul cu ceva vreme înainte de publicare. Într-adevăr, e uluitor felul în care, în puţine cuvinte, Corina Dascălu construieşte un text atât de puternic.
Depresie, frică, anxietate, nevoia de iubire a unui copil care se face un mic ghemotoc de teamă atunci când mama lui îşi iese din forma ei obişnuită – „ochi căprui ca două castane dulci, lucioase (…) mâini puternice, dibace, cu care îmblânzeşte aluaturi” -, îi cresc dinţi mari şi aspri, limba i se despică şi n-o mai poţi înţelege.
Nu ştii niciodată ce duce la transformarea asta şi înveţi să te faci mic şi uşor, ca un bulbuc de săpun, nu te smiorcăi, zâmbeşti chiar dacă-ţi vine să plângi. Cine, cine e mama? Mama e un Nuştiuce…