Moscova cea fericita - Marea din adancuri

Scris cu extraordinară măiestrie, romanul Moscova cea fericită este o satiră ce surprinde efectele pe care le poate avea ideologia „omului nou” asupra oamenilor în carne şi oase, dar şi totala nepotrivire dintre retorică şi realitate. Moscova Cestnova, o tânără care debordează de entuziasm, s-a născut şi a copilărit în vremurile tulburi ale Revoluţiei bolşevice. Însă acum lumea s-a schimbat. Tovarăşul Stalin a declarat că „Viaţa a devenit mai bună! Viaţa e plină de voioşie!”, iar Moscova e pregătită să se alăture şi ea elitei sovietice. Dar visurile îi sunt curmate tragic de câteva accidente care o lasă invalidă. Din acest moment, începe o nouă viaţă: una ciudată, plină de necunoscute şi în opoziţie cu speranţele de până atunci. În ciuda tuturor nenorocirilor, fata îşi caută fericirea cu fervoare, încercând parcă să ducă la îndeplinire promisiunile noii lumi sovietice. În Marea din adâncuri, cititorul regăseşte multe dintre temele predilecte ale lui Platonov, unicitatea stilului său straniu, personaje fascinante şi o lume care abia se năştea şi, încă de pe atunci, îşi dezamăgea locuitorii. Andrei Platonov (1899‑1951) este unul dintre scriitorii cărora o ideologie culturală agresiv-selectivă le‑a lăsat în circulaţie numai o parte din operă, nu cea mai importantă, astfel că timp de câteva decenii posteritatea i‑a receptat drept creatori „de pluton”, ocupând un loc de mijloc într‑o ierarhie oficializată şi tocmai de aceea nesupusă revizuirilor periodice fireşti. Dintr‑o contemporaneitate care l‑a calificat de câteva ori drept „canalie duşmănoasă”, „agent al chiaburimii”, cântăreţ al „proştilor şi smintiţilor”, silindu‑l să‑şi ia nenumărate angajamente de revenire „pe linie”, Platonov a trecut după moarte pe lângă „dezgheţul” hruşciovist, rămânând în continuare autorul unei sume de texte, dar nu al unei opere închegate. De‑abia în ultimele două decenii au văzut lumina tiparului mai multe scrieri importante, dintre care se cuvin în primul rând amintite romanele şi nuvelele de mai mare sau mai mică întindere: Cevengur (1926‑1930), Groapa de fundaţie (1929‑1930), Ca să fie (1931), Marea din adâncuri (1934), Moscova cea fericită (1932‑1936), adică nucleul operei, ceea ce era până de curând cunoscut alcătuind, de fapt, periferia acesteia, realizată la un nivel remarcabil, dar numai atât.