... trebuie să te port cu mine îndărăt până către toamna anului 1827. După cum știi prea bine, tatăl meu era un fel de boiernaș din comitatul X; și, după dorința‑i adeseori exprimată cu hotărâre, am mers pe urmele lui ocupându‑mă de proprietatea noastră, fără prea multă bucurie în această privință, întrucât ambiția mă îndemna către țeluri mai înalte, iar îngâmfarea mă făcea să cred că, dacă nu ascult de glasul ei, îmi îngrop talantul1 sau, cum se zice, îmi ascund lumina sub obroc.
Maică‑mea făcuse tot ce‑i stătuse în putință pentru a mă convinge că sunt în stare de realizări mai mari; dar taică‑meu, care era de părere că ambiția e calea cea mai sigură spre dezastru, iar schimbarea nu poate însemna altceva decât distrugere, refuza cu îndârjire să plece urechea la orice plan privind îmbunătățirea situației mele sau a semenilor mei.
El mă asigura că toate vorbele de acest fel nu sunt decât fleacuri și, până și pe patul de moarte, ultimele lui cuvinte au fost rugămin‑ tea fierbinte de a nu mă abate de la datina străbună, de a‑mi alege calea pe care o urmaseră și el, și, înaintea lui, bunicul, de a mă lepăda de năzuințele‑mi deșarte, purtându‑mi cinstit pașii prin lume, fără să mă uit nici în dreapta, nici în stânga, precum și de a face în așa fel încât să las copiilor mei pogoanele strămoșești cel puțin la fel de înfloritoare cum le‑am moștenit eu de la el.
Mă rog! La urma urmei, un fermier cinstit și harnic e unul din‑ tre cei mai folositori membri ai societății; și dacă îmi închin talentele cultivării proprietății mele și propășirii agriculturii în general, voi face în felul acesta să profite nu numai rudele mele apropiate și cei ce depind de mine, dar, în oarecare măsură, și omenirea toată; așadar, se va spune că n‑am făcut degeaba umbră pământului.
Cu capul plin de asemenea gânduri, mă străduiam să mă con‑ solez, în timp ce mă întorceam puțin cam obosit de pe ogor într‑o seară rece, umedă și înnorată de pe la sfârșitul lunii octombrie. Dar licărirea unui foc jucăuș, întrezărit prin fereastra salonașului, a fost mai de folos pentru a mă înviora și pentru a mă dojeni pentru nemulțumirile mele ingrate decât toate cugetările înțelepte și hotărârile cuminți pe care încercasem să le încropesc în mintea mea; pentru că pe atunci – nu uita – eram destul de tânăr – n‑aveam decât douăzeci și patru de ani – și nu ajunsesem încă să am nici pe jumătate stăpânirea de sine pe care am dobândit‑o acum – oricât de mică ar fi ea...