Un poet în Nopțile Deltei
Sunt ani și, poate, decenii, de când știu că în Delta Dunării trăiește retras un poet. Poezia lui, cea de azi, adunată într-un volum cuprinzător, este, aflu acum, una deseori mai păstrând urmele singurătății în care a fost scrisă. Îmi imaginam, citind poemele acestea, lungi, desfășurate, romantice, cum e să fii acolo, în, vorba poetului Paul Sârbu, „Nopțile Deltei”. Poetul care se vede pe sine într-un admirabil poem, „trăgând din greu la galerele singurătății”, nu ezită să-și exprime plastic tristeți și bucurii voalate tocmai în aceste „abatoare ale singurătății”. Abatoare care nu ucid, ci, poate, dimpotrivă.
Mi s-a părut că regăsesc, în alte cuvinte și-n alte singurătăți, sentimentul trecerii timpului dintr-o carte celebră, Deșertul tătarilor de Dino Buzzati. Asemenea locotenentului Giovanni Drogo, Paul Sârbu ajungea în Delta Dunării, demult, acum vreo trei-patru decenii, și rămâne acolo, înghițit de poezia singurătății, de ceea ce transpare în noul său volum pe care îl recomand celor care mai pot crede în poezia adevărată. Curaj, Paul Sârbu, singurătatea îți poate înghiți zilele și nopțile, dar tot de-acolo, din acele treceri ale timpului, poate răsări, iată, o poezie încrezătoare în puterile ei, ale cuvintelor, ale expresiei.
Cum e să fii poet în nopțile Deltei, numai Dumneata știi, eu pot, cel mult, visa citindu-te.
Nicolae Prelipceanu