Nunta

„După cum anumiți țărani din Spania ajung să semene cu măslinii de pe pămînturile lor, tot astfel chipurile lui Giotto, despuiate de umbrele derizorii prin care se manifestă sufletul, se contopesc cu însuși ținutul toscan, în singura lecție pe care acesta le‑o dă tuturor cu generozitate: un exercițiu al pasiunii în detrimentul emoției, un amestec de asceză și de plăceri, o rezonanță comună a pămîntului și a omului, prin care omul, ca și pămîntul, se definește undeva la jumătatea drumului dintre nimicnicie și dragoste. Adevărurile de care inima e sigură sînt puține. Și evidența aceasta mi s‑a impus cu tărie într‑o anumită seară cînd umbrele începeau să înece cu marea lor tristețe mută viile și măslinii din cîmpia Florenței. Dar tristețea acestui ținut e întotdeauna un comentariu al frumuseții. Și, în trenul care alerga prin înserare, simțeam cum în mine ceva era gata să se descătușeze. Astăzi știu că acel ceva care purta chipul tristeții era totuși fericirea.” (Albert Camus)