O poveste de toamnă. O istorisire despre destinul pe care ți-l poți croi singur, prin alegerea pe care o faci, oricât de mic, fragil și neînsemnat pari a fi.
O alegorie despre moarte, din care învățăm să valorificăm timpul trecerii noastre prin lume, să ne dăm un sens existenței.
O pledoarie a vieții în culori calde. O motivație pentru curajul de a alege să nu trăiești cu frica de necunoscut, pentru a face din acesta un adjuvant în explorareaa tot ceea ce până atunci părea intangibil.
O frunză se hotărăște să pornească pe drumul pe care o invită vântul odată cu sosirea toamnei. Din copacul în care era ea putea vedea zilnic peisajul urban proxim: o stație de tramvai, linii de tramvai, oamenii care urcau și coborau, trecătorii, muncitorii și strada până la curbă. Dar alegerea pe care o face o poartă pe traseul pe care îl vedea zilnic, până dincolo de locurile cunoscute. Acum, ruptă de rădăcina originală a vieții ei – copacul – își extrage căldura din noile experiențe pe care le trăiește, pe care le simte mai puternic decât energia soarelui. Se întâlnește cu un Copil. Joaca, dragostea și căldura mâinilor lui o umplu și pe ea de atât de multă viață, încât reușește să treacă peste iarnă. Purtată în continuare de vânt, ea va deveni sursă de căldură pentru o nouă ființă.
Zborul, călătoria frunzei ar fi putut fi un traseu spre moarte. Dar ele se dovedesc a fi un drum al vieții: aducător de viață, dătător de viață, generator de viață.