— Atunci fii bun și nu mai pomeni! spuse zâna Grandmarina. După ce frumoasa prințesă Alicia va căpăta o bucățică de somon – cum cred că se va întâmpla –, vei vedea că o să lase un os de pește în farfurie. Spune‑i atunci să ia osul și să‑l șteargă, să‑l frece și să‑l lustruiască, până când o să lucească asemenea sidefului, și să‑l păstreze cu grijă ca pe un dar din partea mea.
— Asta‑i tot? întrebă regele.
— Ai răbdare, domnule, îi întoarse vorba zâna Grandmarina, cu glas aspru și dojenitor. Nu‑i închide omului gura înainte de a isprăvi să vorbească! Ce ți‑e și cu voi oamenii vârstnici! Totdeauna faceți așa!
Regele își lăsă din nou capul în piept și făgădui că n‑o să mai facă niciodată așa.
— Atunci fii bun și nu mai face! răspunse zâna Grandmarina. Transmite‑i prințesei Alicia toată dragostea mea și spune‑i că acest os de pește e un dar fermecat, care nu poate fi folosit decât o singură dată în viață; dar în acea singură dată îi va împlini orice dorință, numai cu condiția ca dorința să vină la momentul potrivit. Acesta este mesajul meu. Ai grijă cum i‑l transmiți.
O poveste despre cum și părinții ar face bine să mai asculte din când în când de copii, „Osul de pește fermecatˮ de Charles Dickens ne scoate puțin din cadrul poveștilor clasice, cu care poate am devenit atât de familiarizați. De data aceasta familia regală iese cu totul din tipare: regele este slujbaș la cârmuire, regina este fiica unui medic de țară și mai tot timpul bolnavă, amândoi sunt săraci lipiți pământului și au împreună o droaie de copii – mai exact nouăsprezece –, dintre care fata cea mare, Alicia, le poartă de grijă tuturor, inclusiv părinților.