Noul volum de poeme al Ancăi Zaharia e un strigăt de disperare în fața absurdităților și inechităților prezentului, precum și o (nouă) tentativă de împăcare cu sine. Un sine reactiv în fața unei lumi ipocrite și meschine.
În fața suferințelor personale, a cruzimilor pe care generații de copii și femei le îndură în tăcere și a trenului istoriei care trece încăpățânat prin haltele greșite, Anca Zaharia își imaginează Pământul Plath. Vocea oscilează între recunoștință față de eroine anonime și furie împotriva patriarhatului; între nevoia de izolare și tânjirea după iubire; între chestionarea poeziei și convingerea că un vers puternic poate vindeca. Dacă e adevărat că „poți să fii nefericit oriunde te-ai afla“, Pământul Plath e locul unde, măcar pentru o clipă, am simțit că nefericirea capătă sens.
– Ruxandra Gîdei (4fără15)
Pământul Plath e cea mai bună carte de poezie a Ancăi Zaharia. Avem și aici, ca și în cele precedente, un eu feminin debordând de energii plathiene („pot trăi o veșnicie în timp ce mă autodizolv“), unul profund maturizat, controlat discret. Lucrat minuțios, volumul mizează pe poezii asupra cărora autoarea a revenit de mai multe ori – cu baioneta, lupa sau memoria. Dar – cel mai important – fără vreun truc anestezic, întrucât, o spune tot ea, „e posibil să nu vezi toate astea dacă îți iei pastilele“. Anca vrea să simtă, să trăiască și să înțeleagă totul, și nu oricum, ci pe propria răspundere, cu toate riscurile trecerii pe pământul acesta atât de rotund.
– Mihail Vakulovski