„Acolo unde astăzi, în inima Bucureștilor, e o răscruce de străzi și tramvaie numeroase, pe la sfârșitul
veacului trecut era o uliță abia însemnată, printre livezi și maidane rar împrejmuite, închipuită numai pe
o singură latură, de-a lungul căreia se înșirau câteva locuințe răzlețe. Binale și temelii de o parte,
scormonind un pământ afânat și apos, dospit din vechi depozite de băligare de la marginea orașului, iar
de cealaltă, cât prindeai cu ochiul, nuci, meri, salcâmi și tei, încurcați în crengile lor, pe deasupra
zaplazurilor pe jumătate putrede și dărâmate. Primăvara era numai floare albă și mirositoare, iar iarna,
pe sub pomi, zăpadă groasă cu haimanale zgomotoase și câțiva bețivi adormiți de Crăciun și Lăsata-
secului. Pe partea clădirilor, dintre locuințele scunde și șoldii, se înălța de curând casa lui Iancu
Urmatecu, albă și nouă, pătrată, cu acoperiș de tinichea roșie, cu geamuri mari în catul de sus,treitrepte
de piatră șlefuită la intrare și fiare pântecite la ferestrele subsolului. Abia de câteva luni fusese lăsată din
mistrie.” fragment din „Sfârşit de veac în Bucureşti” – Ion Marin SADOVEANU