Stadii

Stadii-le Oanei Paler se bizuie pe un singur protagonist narativ, care îşi asumă, într-un dens proces analitic (şi auto-analitic), întreaga confesiune (mărturie şi auto-denunţ deodată). E un personaj cam abulic, rudă îndepărtată cu Meursault, şi care comite şi el o crimă ca „act gratuit” (sau aproape) pe fondul unui inconfort ontologic resimţit şi-n dragoste, şi-n relaţiile sociale. De meserie programator, el „traduce” jocurile de calculator într-o parabolă existenţială, punând în joc liberul arbitru şi „justificând” pervertirea lui în contrariu. Un „om fără însuşiri” şi el, nimic nu-i iese după propria voinţă şi face dependenţe care-l irită şi-l copleşesc în egală măsură. E un om din lumea noastră, asupra căreia autoarea „s-a documentat” scrupulos pentru a o expune într-o proză de acută intensitate a observaţiei şi de pregnanţă caracterologică.
Al. Cistelecan

Suntem atât de înţepeniţi în marea pânză narativă de tip streaming, încât orice încercare de evadare e binevenită.
Oana Paler are o credinţă nebună, vintage, în literatură, literatura aceea de pe vremea când personajele erau „radare umane”, de când existenţialismul picta un aer macho-martir pe chipul fiecărui erou masculin. În Stadii, personajul ultra-analitic, ultra-plictisit al romanului psihologic din acele vremuri e prins, ca într-o capcană, într-o tramă poliţistă, într-o reţea narativă de tip netflixhbo, populată de tot felul de membri ai clasei de mijloc noi româneşti, de la hipsteri, la funcţionari înalţi sau IT-işti.
Oana Paler pliază practic două genuri, pe cel al unui roman existenţialist îl îndeasă într-o isteaţă tensiune poliţistă şi creează astfel o ieşire din rutina narativă a zilei. Drept cadru, aveţi o ramă aseptică, o Românie „nemurdărită” de alte probleme decât de zbucium de film nordic, dragoste în supradoză şi sadism moderat.