Synn și Haza sunt ca Soarele și Luna. Singurul lucru pe care îl au în comun este partea întunecată de care niciunul nu poate scăpa. Pentru că Hazel a zâmbit atât de mult, încât a uitat să mai plângă. Și pentru că Synn a plâns atât de mult, încât a uitat să mai râdă.
Diferiți, dar mistuiți amândoi de suferințe imense, provocate de moartea teribilă a unor persoane dragi, Synn și Haza se întâlnesc la limita dintre realitate și nebunie, între pereții Institutului Cavarty Hope, un centru pentru tineri cu probleme de sănătate mintală, unde secrete adânc îngropate și crime nebănuite ies la iveală. Să fie totul o plăsmuire a minții lor fragile? Sau chiar sunt oameni care le vor răul? Ce ascunde acest loc?
Cei doi îşi dau seama rapid că nu sunt în siguranță în institut, iar lupta pentru supraviețuire și iubire abia începe.
Synn
Simt că îmi pierd mințile! Fosta mea iubită zace moartă în patul din fața mea, în timp ce eu sunt pătat de sânge din cap până-n picioare. Nu-mi amintesc nimic. Nici măcar nu știu cum am ajuns aici. Ce am făcut? Am omorât-o? Cred că am omorât-o…
Haza
Mă sufoc! Pereții mă înghit! Nu pot opri amintirile care îmi bântuie coșmarurile și mă aruncă în trecut. Trebuie să îi uit pe toți, trebuie să fiu puternică, trebuie să le arăt că nu îmi mai e frică de nimeni și nimic. Dar nu pot. Sunt închisă în Institutul Cavarty Hope și, încet-încet, devin doar un alt nume uitat într-un dosar finalizat.
Fragment
„Alarma care anunță începerea orelor de terapie mă obligă să-mi deschid pleoapele. Găsesc un bilet mototolit aruncat lângă picioarele mele și mă aplec să-l ridic. Fruntea mi se umple numaidecât de mai multe cute serioase și respirația îmi devine alertă, părăsindu-mi gura într-o serie de icnete și șuierături nestăpânite. Ce fel de glumă proastă mai este și asta?
Mijesc din nou ochii la cele două rânduri iscălite și simt cum inima mi-o ia la trap, în vreme ce sângele îmi circulă cu viteza luminii pe sub epidermă. Țâșnesc în picioare și-mi plimb cu mânie privirea de colo-colo, însă nu e nimeni în jur. Mă străduiesc să-mi calmez respirația și să reduc la minimum sunetele animalice care-mi scapă neregulate printre buzele stafidite, dar nu reușesc decât să agravez situația, să pierd orice urmă de autocontrol, să mă sufoc. Adâncesc degetele în acea bucată de hârtie până când aceasta se rupe de la jumătate, dar am memorat deja ceea ce fusese scris acolo.
„Dacă vrei să afli cine a ucis-o pe iubita ta, vino după ora stingerii în spatele clădirii arse! Singur.”
Despre autoare
Bianca P. Florentina și-a descoperit pasiunea pentru citit de la vârsta de cincisprezece ani. Totul a început într-un moment extrem de întunecat din viața sa, suferind de bulimie și depresie. Lumea cărților a salvat-o. În prezent scrie despre adolescenți și abordează deschis teme precum sănătate mintală sau traumele din copilărie. Cea mai mare bucurie a autoarei este atunci când primește mesaje de la cititori, iar aceștia îi spun cât de mult îi ajută scrierile sale, la rândul ei simțind că întoarce binele înapoi. Romanul de debut al autoarei este o poveste împletită cu imaginarul și trăirile proprii, încărcată de suferință, dar și de puterea vindecării sufletești prin găsirea iubirii de sine.