„ Lumea se liniștește, zgomotele din jur se estompează, luminile devin simple licăriri pe un fundal irelevant, totul se încețoșează și transa te scufundă în celălalt auz, în vocea secundară care nu doar citește și interpretează, ci pune în joc mult mai mult de atât, cheamă în scenă stilul și îl dezlănțuie frază după frază, propoziție după propoziție, punct după punct. Până unde? Până când? Până la capăt, evident.
În fond, ca să rămânem în lipsa de limită a discuției și să fim în continuare liberi, aș zice că până oriunde. Aș zice că transa asta e tocmai libertatea artei, libertatea de a spune orice, oricând, sub orice regim, în fața oricui, împotriva oricui și pentru oricine, fără nicio limitare. Iar Proust – homosexualul Proust, însinguratul Proust, marginalizatul Proust, cu adevărat genialul Proust, mondenul Proust – a știut să spună asta. A știut să ne transmită faptul că până și în cele mai puțin libere lumi imaginabile putem fi liberi să ne spunem povestea. Că arta e liberă, pentru totdeauna liberă. Și nimeni, până la urmă, nu ne va putea face nimic. Doar că el a făcut asta prin artă, el s-a pierdut pe sine și s-a mistuit în carte, nu a strigat, nu s-a văietat, nu prea și-a plâns de milă, nu a militat. A suferit demn până la capăt și și-a spus povestea ca într-o transă în care a trăit scufundat aproape 15 ani.” (Cristian Fulaș)