„În fața provocărilor destinului, poeții buni redobândesc, îndeobște, un soi de sensibilitate romantică, dar nu una Biedermeier, facil-lirică, sentimentală și convențională, ci una înalt romantică, abisală, cu priză nemijlocită la adevărurile nepieritoare ale ființei. La fei se întâmplă și în cazul celui de-al treilea volum de versuri al lui Ghenadie Nicu – marile revelații aprofundează, inevitabil, discursul. Poetul nu mai „țopăie” pe un spalier din acante retorice, ci încearcă să construiască din cuvinte o scară, pentru a urca înapoi, spre lumină, din iadul suferinței sufletești și trupești. Nu, el nu mai caută răspunsuri și nici soluții și poezia lui vădește acest lucru, deși vechile reflexe manieriste pot disimula, în multe poeme, actul posesiei depline a certitudinilor. Își dorește doar să confere un sens, un sens ultim și lămuritor, „gropii aporetice” în care, mai devreme sau mai târziu, ne prăbușim cu toții. Și să i-l confere în singurul chip posibil, pe care l-a învățat de la marii cântăreți ai Nopții: prin poezie.”
(Adrian Ciubotaru)