Iubesc poezia cîtorva poete și poeţi din Generaţia 2000, dar cu niciuna și niciunul nu am o relaţie atît de specială ca aceea pe care o am cu poezia lui Mihail Vakulovski.
Cînd nu mai știu să scriu poezie îl citesc pe Mihail Vakulovski și mă încarc imediat ca o mașină electricăla priză.
Poemele noastre nu seamănă defel, nu despre pastișă sau epigonism e vorba, nici despre emulaţie, ci despre o stare poetică pe care o transmit, unică în poezia contemporană, din care mă hrănesc cu conștiinţa faptului că Mihail Vakulovski scrie poezia pe care eu n-o voiputea scrie niciodată și pe care pot doar s-o admir fermecat.
Și consider că acest recent volum al său, viaţa mai pe scurt, dă măsura maturităţii poetice a lui Mihail Vakulovski. Mulţi ani am susţinut că cel mai frumos poem al literaturii române recente este mai bine tu, aici sunt cîteva peste acela. O poetică a spaţiilor dintre enunţuri, a fulguraţiilor de resemnare și înţelepciune, a răbdării și a înţelegerii, a nemulţumirii și a neajunsului. E frumuseţe pură, dar e și cinism bine dozat, e realitate cu toate straturile și substraturile ei, dar e și plonjare în lumea alternativă a lui „ce-ar fi ”. E melancolie, dar e și acţiune, un prezent al unei lupte aprige cu sine într-o lume nebună și dezlănţuită și un trecut cu o figură paternă aproape mitică ce dă coerenţă furtunii de absurd.
Nu e nimic patetic, artificial, în plus, plictisitor în textele acestea și nu e vreo joacă, deși e plin de insule ludice. Totul e cît se poate de serios și direct, totul atinge și emoţionează. Citiţi-l pe Mihail Vakulovski și vă veţi privi pe voi altfel. Și veţi privi lumea mai clar.
Cosmin Perța