De la o carte la alta, Nicolae Spătaru își surprinde tot mai mult cititorii. Devenit un nume de referință, mai ales după romanul Măștile lui Brejnev – o splendidă satiră care îl plasează între urmașii de frunte ai lui Gogol și Bulgakov –, autorul de la Chișinău revine cu acest volum de povestiri, publicat de cunoscuta editură ieșeană Junimea.
Cartea lui Nicolae Spătaru cuprinde patru texte al căror specific constă în pendularea inteligentă între absurd, fantastic și grotesc; toate acestea se revarsă într-un existențial care se cere povestit, privit mereu peste umăr – semn distinctiv al unui autor de forță.
Textele au un nucleu puternic de interes și finaluri care surprind, în spiritul regulilor clasice ale genului.
Un exemplu elocvent este chiar finalul uneia dintre povestiri:
„P.S.: Citisem undeva că, atunci când superi o cioară, ea te scanează și așteaptă o situație favorabilă ca să te atace. Poate să dureze ani și ani, fără ca tu să-ți mai amintești de ea ori de motivele pentru care te urmărește. Mai mult, transmite mai departe informația – cu chipul tău – și altor ciori.”
Volumul marchează o revenire în forță a prozei scurte contemporane într-o lume dominată tot mai mult de roman; este, în același timp, o veritabilă biruință a genului și o confirmare a maturității unui scriitor de reală valoare: Nicolae Spătaru.
Constantin DRAM
*
Seara și în zilele libere, încercam să-mi pun ordine în haosul manuscriselor și al caietelor mele. Îmi era dragă această îndeletnicire: mă purta înapoi, în viața și în visele de dinaintea anilor de pușcărie. Cu alte cuvinte, în normalitate…
Acele hârtii, acele gânduri aruncate neglijent, aiurea (unele fără importanță, altele − abia lizibile) erau, totuși, pentru mine ca niște fire ale unui cablu rupt. Trebuia neapărat să le descurc, fir cu fir, să le curăț capetele și să încerc să refac legătura, conectându-le la prezent. Nu era deloc ușor. Mi-era teamă să nu pierd vreunul, fiindcă niciodată nu știi care din ele duce sarcina cea mai mare. Cea esențială. Acele hârtii, notițe, gânduri… speram să mă ajute să unesc cele două perioade ale existenței mele, între care se căsca, amenințător, un hău: anii de detenție. Pușcăria! Un mare gol. O gaură neagră care, dacă nu reușești s-o izolezi cum trebuie, se poate redeschide oricând, scoțând la suprafață voci înspăimântătoare.
Fragment din Prima lege a tirbușonului