Însemnările zilnice ale lui Vasile Vasilache din 1954-1955, ani poststaliniști, ne vorbesc – în registru documentar-sentimental – despre o epocă nefastă creației și vieții personale (scriitorul are parte de timpuriu de o experiență dramatică: războiul, moartea a doi bunici, a mamei cu un copil nou-născut și a tatălui care își curmă zilele, foametea, închisoarea, aflarea într-un anturaj habitudinal, unde – vorba lui Sadoveanu – nu se întâmplă nimic, fiind dominat de monotonie existențială, de cenușiul cotidian și, bineînțeles, de stigmatul ideologic stalinist al sentimentului fricii și îngrădirii).
(…)
Diaristul recunoaște, apoi, formarea sa, care e de fapt o autoformare (pe cont propriu, autodidactă), produsă târziu și având ca primă fază «o a doua formare», pe lângă cea a vieții, în limba rusă (prin literatura rusă), iar la revenirea la română (la literatura română) producându-se o sechestrare de tip flaubertian: modelarea stilului care să reprezinte felul lui de a fi, firea, și care înseamnă, după cum comentează Rolland Barthes «suferința infinită», a scrie echivalându-se cu a trăi. (Acad. Mihai CIMPOI)