„Kant nu pare a ocupa o suprafață (!) la fel de extinsă sau de expusă (în comparație cu alți gânditori) în operațiile și pe șantierul filosofic al lui Deleuze, dar aceasta s‑a bazat mult, așa cum se poate constata din cartea de față (dar nu numai), pe lămurirea sau formularea, ca ocazie de „rezolvare” și de relansare paradoxală, a unora dintre principalele aporii, „crize” sau antinomii donatoare, productive, creatoare proprii gândirii kantiene.
Cum ar fi putut rata o – repet termenul – asemenea ocazie? Dar și, pe de altă parte, cum ar fi putut „soluționa” „cazul” și cum s‑ar fi putut sustrage câmpului tensional – repet termenul – abundent, presant donator, revoluționar, pe care îl constituie Kant?
Și de ce ar fi făcut‑o?
Să fie deci lucrul intens pe și cu Kant un șantier deleuzian cu atât mai important (decisiv chiar) cu cât rămas, lăsat, ținut, aparent, ceva mai în retragere, protejat chiar, pentru a putea să continue să fie productiv (și, evident, reciproc)?
Aceasta să fie și așa ar putea fi formulată, liminal, „situația” Deleuze‑Kant?”
(Bogdan Ghiu)
„Cu toate că Filosofia critică a lui Kant rămîne o lucrare marcată de un puternic spirit pedagogic, în care Deleuze nu caută să producă rupturi tectonice de magnitudine în fundația criticismului, nu trebuie scăpat din vedere faptul că aceasta este una din primele cercetări filosofice ale lui Deleuze, și totuși putem întrevedea deja încă din 1963 o metodă de lucru care caută să penetreze sistemele analizate folosind ca instrumente de atac chiar aporiile și presupozițiile neîntemeiate ce se ascund în fundația acestora.
Dacă în cartea de față am putea crede că Deleuze acționează ca un post-kantian veritabil ce caută să reconstruiască și să consolideze demonstrațiile sistemului prin apelul la un temei care ar fi necesar dar care lipsește în varianta sa inițială, putem afirma cu certitudine că în dezvoltarea ulterioară a propriei filosofii Deleuze depășește această etapă preliminară, și se va folosi de tensiunile inerente criticismului pe care doar le anunță în cartea de față pentru a schizofreniza sistemul kantian, transformîndu-l în dublul său monstruos.”
(Bogdan Ghiu)