Foc este o carte a oglinzilor, a jocurilor erotice, a iubirilor paralele, care se hrănesc sau se anihilează reciproc. Un concert de muzică a trupului. Și o vivisecție, pasională și lucidă în același timp, a eului feminin în plin proces de autodezvăluire. Sau poate de automistificare? Să fie jurnalul o țesătură densă de „minciuni miraculoase“, inspirate și menite să inspire? Există oare și în scris o anume naturalețe a actriței care se joacă pe ea însăși?
„Jurnalul meu este o oglindă; el spune povestea visătoarei care, cu multă vreme în urmă, își trăia viața așa cum ar fi dat paginile unei cărți“ – scrie Anaïs Nin. Foc, al treilea volum din celebrul jurnal necenzurat al scriitoarei, are ca fundal New Yorkul anilor 1934–1937, „o uriașă jucărie sclipitoare“, în care Anaïs Nin evadează din colivia aurită a vieții alături de soțul ei, Hugo Guiler. Pentru ea, erosul înseamnă dualitate și, inevitabil, tragedie. Alături de psihanalistul Otto Rank, trăiește orgii ale minții; cu scriitorul Henry Miller, împărtășește febra creației și atinge extazul. Mărturisește însă că îl așteaptă pe bărbatul care o va mântui de toți ceilalți și, poate, îl găsește în pasionalul Gonzalo Moré, de descendență incașă, care îi deschide porțile misticismului. Meditează asupra naturii masculine și feminine, asupra sexualității, viselor, psihanalizei și dorinței de creație. Cât din ființa ei profundă ne dezvăluie însă Anaïs Nin? Cât din jurnalul ei este persona, mască, plăsmuire, și cât este „pură“ autobiografie?