Singura cale de‑a ajunge la Sassaia, un sat micuț, cuibărit în munți, e o potecă foarte abruptă, ascunsă printre fagi. De acolo apare într-o zi Emilia, roșcată și cu părul creț, incredibil de slabă. O adolescentă de treizeci de ani, cu bocanci mov și o geacă verde fluorescent. Din casa alăturată, Bruno asistă la sosirea ei ca și cum ar fi martorul unei invazii. Femeia are un accent „străin“ și o grămadă de genți, iar simpla ei prezență într-un loc uitat de lume pare nefirească.
Când în sfârșit se întâlnesc, fiecare cu singurătatea sa, Bruno simte că în ochii Emiliei se ascunde un abis asemănător cu al său, dar cumva opus. Le e familiar amândurora – lui pentru că l-a suferit, ei pentru că l-a provocat – un rău pentru care a plătit cu mulți ani de închisoare, însă care nu poate fi reparat. Sassaia e refugiul lor, singura soluție pentru a scăpa de un viitor în care amândoi au încetat să mai creadă.
Dar viitorul sosește și își urmează propriile legi.