Katherine Mansfield a murit îngrozitor de tânără de tuberculoză, în 1923, la treizeci și patru de ani, iar istoria postumă a operei ei este una complicată și dramatică. Jurnalul ei a fost publicat postum într-o ediție îngrijită de soțul ei, John Middleton Murry, care a ignorat rugămintea lăsată de ea cu limbă de moarte de a distruge și arde tot ce scrisese.
Jurnal trist ne dezvăluie o eroină vulnerabilă, izolată și tragică, dar și o voce vie, puternică, sarcastică sau răutăcioasă pe alocuri. Nevoită să se mute permanent dintr-o țară în alta din cauza sănătății șubrede, Katherine Mansfied n-a avut parte de o casă a ei, n-a avut parte nici de bani și a fost chinuită mereu de obsesia scrisului. Uneori își imaginează o viață plină de iubire, sănătate, stabilitate, chiar și de copii (reali sau imaginari, copiii populează paginile jurnalului ei) și se bucură de ce e în jurul ei. Alteori, e la mâna bolii, singurătății și fricii. Vrea „să scrie și să câștige bani”. Dar, mai presus de toate, vrea să fie o scriitoare adevărată: „Îmi doresc o grădină, o căsuţă, iarbă, animale, cărţi, tablouri, muzică. Şi, ca rod al tuturor acestora, ca expresie a tuturor acestora, doresc să scriu.” La câteva săptămâni după ce a pus pe hârtie aceste rânduri, Katherine Mansfield a murit.
A rămas în istoria literaturii ca una dintre marile scriitoare moderniste ale secolului XX. Buna ei prietenă Virginia Woolf scria în propriul ei jurnal că singura proză care i-a stârnit vreodată gelozie este cea a lui Katherine Mansfield.