„ Nicolae Popa rămâne o voce poetică distinctă, cu identitate absolut recognoscibilă, care s-a automodelat pe parcurs, de la titlu la titlu, părăsindu-și înflăcărările juvenile, specifice primelor cărți, și acreditându-se în zonele de profunzime ale poeziei. Continuă să onoreze ca artist temele majore ale umanității – viața cetății, viața însăși în freamătul ei zilnic, cu înălțările și schimele ei potrivnice, înduioșările iubirii și gustul metalic al uzurii sentimentului, dezolările și stridențele realității și umbletul furișat, abia sesizabil al morții.”
Eugen Lungu