„De multă vreme visam să-mi construiesc propriul infern. Mă gândeam că e un proiect nemăsurat de ambițios, himeric, din moment ce vine după imaginile consacrate de vechii egipteni, Vergiliu, Sfântul Augustin și mai cu seamă Dante...“, declară într-un interviu Ismail Kadare. Iar infernul lui se ascunde între zidurile unui labirintic Palat al Viselor, terifianta instituție unde visele supușilor otomani sunt trecute printre pietrele de moară ale unui mecanism monstruos și cinic.
Palatul Viselor, cea mai teribilă și mai nemiloasă caricatură a totalitarismului în descompunere, a apărut într-o primă variantă (Slujbașul de la Palatul Viselor) la Tirana în 1981 și a fost interzis de regimul comunist al lui Enver Hodja. Kadare își publică versiunea finală în 1990, la Editura Fayard, la scurt timp după emigrarea în Franța. Romanul împletește într-o poveste atemporală spaimele mentalității primi-tive cu delirul birocrației totalitare. Într-un timp incert (poate începutul secolului XX), sultanul Imperiului Otoman aflat în diso¬luție îngrădește libertatea supușilor, controlându-le visele prin intermediul unei misterioase instituții a puterii – Palatul Viselor. Aici se angajează tânărul Mark-Alem, descendentul unei puternice familii cu rădăcini într-o Albanie reală și mitică totodată, cel care primește sarcina kafkiană de a trece prin filtrul interpretării alegoriile și enigmele onirice ale unei împărății întregi. Cerc după cerc, ca într-un alt infern dantesc, tânărul ajunge până în vârful ierarhiei puterii de unde supraveghează mecanismul poliției in¬conștientului. Însă, inevitabil, fatalismul balcanic îl împinge tot mai aproape de prăpastia îndoielilor: oare un stăpân ab¬solut, chinuit de spaima de a nu intra el însuși în hățișul propriei mașinării demonice, nu va sfârși într-o bună zi condamnat de un vis anonim la dizgrație și uitare?